Probabil că fiecare dintre noi, în preajma sărbătorilor de iarnă, are momente în care, privind la fulgii de nea ce se lipesc de fereastra camerei, se întoarce puţin (sau mai mult) în timp la vremea copilăriei. Poate, uneori, noi ne şi dorim să mai fim din nou copii şi să adormim mai devreme doar cu gândul că Moş Crăciun sau Moş Gerilă, aşa cum era pe vremea mea, nu ne va uita şi va veni cu darurile mult aşteptate. Împodobind bradul, recunosc de câţiva ani am achiziţionat unul din material plastic, ceva mai devreme ca de obicei, mi-am adus aminte de una dintre iernile copilăriei mele în care am fost convinsă că Moşul va veni şi în căsuţa mică de la ţară. Din câte îmi aduc aminte, în anul respectiv, cred că eram prin clasa a IV-a, am reuşit să-l conving, împreună cu sora mea mai mică, pe tata să ne cumpere un brăduţ. Nici nu pot să descriu momentul, pe care îl trăiesc de fiecare dată când îmi amintesc, pe care l-am trăit atunci odată ce brăduţul verde şi nu prea înalt a ajuns în uşa casei. Am sărit pur şi simplu de gâtul părintelui meu mulţumindu-i, doar aşa cum ştie un copil la vârsta aceea, pentru bucuria pe care ne-o făcuse. Trebuie să vă spun şi de ce bucuria noastră, în special a mea, pentru că surioara mea era prea mică să înţeleagă mare lucru, era aşa de mare că aveam un brad adevărat. Pentru că, preţ de vreo câţiva ani, găteam de sărbători un leandru ce crescuse destul de mare într-o căldare pe post de ghiveci. Acesta era "bradul" nostru şi sub el aşteptam cadourile de la Moşul. Aşadar, am găsit un loc în casă, tata a instalat băduţul adevărat şi aşteptam cu nerăbdare ziua în care să-l împodobim. Dar... surpiză! Nu prea aveam cu ce! Pentru că, în bietul leandru pusesem nişte hârtie creponată colorată, nişte globuleţe, făcute de mine şi de mama din nuci îmbrăcate în staniolul păstrat peste an de la ciocolăţelele pe care ni le aducea tata de la oraş atunci când lua salariul. Şi pentru că doar tata muncea, mama era acasă să aibă grijă de surioara mai mică, nici în acel an nu am avut bani de globuleţe şi astfel brăduţul cel frumos a primit bucuros pe crenguţe aceleaşi nuci învelite în staniol şi beteala din hârtie creponată. Şi totuşi... eram fericită! Eram copil şi nu aveam prea multe griji, poate. Dar cel mai important, erau sărbători în familie şi, deşi nu eram bogaţi, ne bucuram că suntem cu toţii sănătoşi! Azi ne pregătim să întâmpinăm alte sărbători. Cu copiii şi nepoţii alături, dar fără tata, care nu mai e! Şi cu multe, multe... amintiri!

 |   |   |   |   |