Am călătorit mult, în special datorită profesiei. Am fost ziarist de ştiri externe şi însoţeam delegaţiile oficiale în diferite deplasări. Sigur că aproape de fiecare dată eram într-o goană nebună între aeroport, conferinţe, dineuri oficiale etc., dar am reuşit, totuşi, să-mi fac timp să şi vizitez.

Curios – nu pot să spun care oraş mi-a plăcut mai mult. Mi s-au suprapus în minte imaginile clădirilor şi monumentelor, muzeele prin care uneori alergam de frică să nu pierd avionul. Măreţia Parisului sau parfumul oriental al Moscovei, sobrietatea Vienei, culorile – n-aş fi crezut că până şi aerul poate fi mai transparent sau mai opac – sunt mai curând senzaţii care îmi revin în minte şi nu lucruri concrete. Însă întâlnirile cu oamenii, discuţiile cu ei, n-am să le uit niciodată.

„Asta e o banană, Nicolas. Voi în România aveţi banane?” Întrebarea aceasta mi-a fost pusă de un tânăr francez în prima mea călătorie în străinătate. Eram la liceu, imediat după Revoluţie, şi şcoala organizase o „înfrăţire” cu un colegiu din Reims. M-am întors în ţară destul de desumflat.

Sigur că există o stânjeneală specifică primelor discuţii între oameni, mai ales dacă sunt din ţări diferite, dar golul de informaţii este cel mai neplăcut. M-am săturat de câte ori am povestit despre Ceauşescu, despre Securitate sau de Hagi şi Nadia Comăneci. Era cam tot ce ştiau, la începutul anilor '90, occidentalii despre noi.

Au urmat alte teme: copiii străzii, mineriada, azilele de bătrâni, toate acele imagini dezolante cu care ţara noastră era asociată în presa internaţională. Stăteam de vorbă cu oameni normali şi îi vedeam că le e milă de mine că sunt român. Mă înfuria atitudinea lor blândă, dar şi superioară în acelaşi timp, se bucurau că s-au născut francezi, germani, americani etc.

Începând cam de prin anul 2000, situaţia s-a schimbat. Nu mai eram chiar ţară africană, aflaseră şi cetăţenii europeni că noi, românii, suntem cât de cât civilizaţi. Corupţia, în schimb, a devenit imaginea noastră. Asociată, evident, birocraţiei. Aceasta pentru că până şi omul simplu din ţările UE ştia de problemele pe care le întâmpină investitorii când vin la noi. Ştiau că la noi se fură, că se ia şpagă. Altă belea...

Abia anul acesta am simţit că sunt tratat de pe poziţii de egalitate. În cele câteva vizite pe care le-am făcut, fie în Germania, fie în Franţa sau Belgia, oamenii mă priveau şi se comportau cu mine normal. Îmi cereau părerea pe diferite probleme de interes general, precum protecţia mediului sau dezbaterea privind Constituţia europeană. Mă luau în seamă... M-am întors de fiecare dată în ţară bucuros. Evident că intrarea României în Uniunea Europeană a însemnat mult. Din punctul meu de vedere însă, un câştig uriaş îl reprezintă şi schimbarea percepţiei despre noi a omului simplu din statele Europei. Nu este suficient ca cercetătorii din străinătate să ştie că şi în România sunt minţi luminate. Nu este suficient ca angajatorii de afară să aibă încredere să angajeze români, pentru că au văzut ce pot. Trebuie ca omul simplu din Franţa, Germania, Anglia să ne privească degajat, fără prejudecăţi, fără teamă.

Notă: M-am supărat rău de tot aseară: urmăream Seinfeld, celebra comedie, şi în episodul respectiv au apărut şi două personaje, „români” – chipurile o fostă gimnastă şi colegul ei, care lucrau la un circ în America. Am remarcat aceeaşi prezentare a noastră: ambii aveau nume ruseşti – Mişa şi Catia, dacă nu mă înşel, şi ambii vorbeau o engleză proastă, cu acelaşi invariabil accent rusesc. Am adormit nervos, întrebându-mă cât va mai dura până când şi americanul simplu va şti să localizeze România pe hartă...

 |   |   |   |   |