Zilele trecute l-am întâlnit pe meşterul Manole. Este un om cam la patruzeci de ani, robust, puţin adus de spate, cu o privire deschisă şi hotărâtă. Avea în mână un vraf de hârtii – nu înţeleg de ce nu le băgase în geanta pe care o purta pe umeri – şi rătăcea oarecum debusolat prin Cişmigiu.

L-am strigat. Îl cunoscusem acum câteva luni, când mi se defectase apa de la baie. S-a dovedit a fi un instalator priceput, n-am mai avut probleme. Mă surprinsese, însă, atunci printr-o tăcere aproape înverşunată – nu vorbea decât dacă era absolut necesar şi chiar şi aşa parcă rostea cuvintele până la jumătate, doar cât să fie înţelese...

S-a oprit puţin surprins, după care m-a salutat şi mi-a spus fără nicio introducere: „M-am săturat. De o lună vin în fiecare zi la ăştia cu munca în străinătate şi îmi tot plimbă dosarul. Dar răzbesc eu...”

Din două vorbe m-am lămurit. Nea Manole vrea să plece în Germania, la lucru. Şi-a depus dosarul la Oficiul pentru Migraţia Forţei de Muncă şi aşteaptă. Vârsta nu ar fi o problemă, nici experienţa, dar probabil că nu a uns rotiţele care trebuie.

„Ai dat ceva, nea Manole?”, l-am întrebat, iar el mi-a confirmat că nu. „Nu am de unde, aud că la ăştia trebuie să te duci cu o mie de euro, nu cu un milion-două”, a spus.

„Dar de ce vrei să pleci? Meseriaşii ca dumneata sunt căutaţi pe aici, prin ţară...”

„Sunt căutaţi, dar nu sunt respectaţi”, a spus, după care şi-a dat drumul la vorbă şi a început să povestească. Am aflat că în meseria sa câştigurile nu sunt constante. „Uneori ai comenzi, alteori nu ai ce mânca”. Se plânge şi că trebuie să plătească impozite, pentru că a vrut să fie corect şi s-a făcut persoană fizică autorizată. Şi nici nu vrea să se angajeze la o firmă de construcţii, pentru că salariile sunt prea mici. „Aşa că m-am decis să plec în străinătate, am auzit că se câştigă bine...”

Nea Manole este trist. „Muncesc de douăzeci şi cinci de ani şi nu m-am ales cu nimic. Am trăit aşa, de azi pe mâine”. E supărat şi că l-a părăsit soţia. „Acum vreo câţiva ani mă apucasem de băut. Viaţa asta nenorocită... N-a mai suportat nevastă-mea, săraca, a luat fetiţa şi a plecat la părinţi. Îi ajut cum pot, dar nu vrea să se întoarcă”.

Ne-am aşezat pe o bancă. Mi-a mărturisit că speră să adune bani în Germania, să îi cumpere aleia mici o garsonieră. „Aşa o să mă privească cu alţi ochi, nu or să mă mai creadă un ratat şi se vor întoarce la mine”. Ştie că va trebui să strângă cureaua la străini, să muncească mult, dar crede că „acolo se poate”.

I-am urat să-i ajute Dumnezeu. Mergând spre casă, m-am simţit deodată foarte singur. Aproape toţi prietenii mei au plecat din ţară. Toţi mi-au spus, ca şi meşterul, că vor să construiască ceva. Să facă ceva în viaţă. Şi că în România nu au niciun viitor. Eu sunt ceva mai optimist în ce mă priveşte, dar mi-e teamă uneori să nu greşesc...

Notă

Orice creaţie cere sacrificiu. Dar mai necesită o condiţie: să existe un Negru Vodă, care să finanţeze construcţia. În lipsa contextului în care este posibilă jertfa, meşterul Manole ar fi vopsit garduri, s-ar fi apucat de băut şi Ana l-ar fi părăsit. Dacă, în schimb, Manole ar fi ales să-şi urmeze destinul creator, Mănăstirea Curtea de Argeş s-ar fi construit pe una din colinele însorite ale Italiei...

 |   |   |   |   |